O privesc încet, ea însă nu vede.
Un sunte străin îmi distrage atenția,
Și din senin mă încearcă o sete
Și mă aplec să beau din roua sângerie
A frumosului apus de soare.
Roua caldă, rouă vie,
Roua lacrimilor amare.
Îmi zboară mintea peste râuri,
Râuri tulburi la apus,
Nu-s doar simple mici pârâuri,
Îmbinate cu argile, ci calea spre Cel de Sus,
Doar sângele strămoșilor
Care curge și prin mine,
Mă poate să salva de nebunia lor.
Voi fi salvat atunci când nimic nu va mai rămâne.
No comments:
Post a Comment