Ură

Ești carapace propriei ființe,
Ruina epocii glorioase.
Ai ca toții preferințe,
Niște intenții caraghioase.

Te lovești de proști ca mine,
Și nu mai poți să ripostezi,
Nu poți păși pe nimeni,
Ca și alții... degradezi.

Te izbești de prostia omenească,
Și tot cazi și cazi, și pleci,
Apleci capul, să nu te mai lovească,
Și ajungi ca toți ce-s blegi.

Sângele acum ți-e cald,
Unde e gheața ta din vene?
Unde e privirea de smarald?
Acum doar stai, te scoli, te miști alene.